Gata!

Experimentul cu blogul acesta s-a incheiat.
Drumurile mele si ale lui Miss Lefty se despart in doua bloguri diferite:

Al meu: http://onceuponamay.blogspot.com/

Si al ei: http://the-last-train-to-wherever.blogspot.com/

Va multumesc!

Pur si simplu

Cand crezi ca totul s-a prabusit, primesti ceva de genul:

"Dupa cum iti imaginezi...sint in aceste minute, in culmea fecunditatii intelectuale si lingvistice. Declansate de existenta ta. "...

Raspunsul meu: "asta cred ca e cel mai complicat compliment pe care l-am primit vreodata!"

"Da, dar e un compliment care a venit din suflet, si a fost nascocit de neuroni care isi ciulesc coada doar la auzul numelui tau. Nu e doar un compliment care se poate culege oriunde sau care a fost spus de alte persoane altor persoane de nenumarate ori. "

Frumos.... si totusi, smulge un zambet...si atat.

Cafea in Gara de Nord

Cu cateva dimineati in urma, intr-o cafenea din Gara de Nord, m-am trezit prinsa intr-un mixt de oameni. Un mixt atat de profund incat, dupa ce am ras initial la prima observare, am inceput sa ma gandesc serios la paradoxul care mi se desfasura prin fata ochilor. Ma aflam prinsa intre artisti si betivi, desi de multe ori aceste doua categorii se intrepatrund... La o masa, un grup de tineri recitau poezii si vorbeau despre arta.. La o alta masa, un domn cu nivelul de alcoolemie ridicat spunea bancuri porcoase si... recita poezii mai deocheate. Tot o forma de arta. M-am surprins privind defilarea lui Eminescu, Nichita stanescu si altii, amestecata cu iz de Saniuta si Unirea, stropita cu miros de cafea proaspata si muzica de club. Iar eu fumam o tigara si zambeam ironic la ce se intampla in jurul meu.

Oare sa fi avut intr-adevar la ce sa zambesc? Problema este ca nu ma deranja neaparat izul de alcool, cu asta m-am obisnuit, imi provoca doar o stare de iritare. Ma amuza de fapt defilarea de arta. Mi se parea grotesca, nefireasca. Problema de fapt nu era la ei, ci la mine. Cand oare am devenit atat de cinica incat arta - o parte semnificativa din viata mea, sa ma faca sa zambesc ironica, indiferent de mediul in care se desfasoara?Poate ca o astfel de intamplare si existenta a astfel de oameni mi se par atat de nefiresti incat le consider ridicole? Poezia creatie proprie am considerat-o ieftina, discutiile despre opera le-am vazut ca pe bravare si totul parea atat de teatral.

Probabil sunt atat de obisnuita sa vad in jurul meu doar oameni acre alearga dupa bani incat mancarea sufletului ma oboseste si ma irita. Si eu sunt unul dintre acei oameni. Si eu alerg sa-mi construiesc un viitor in domenii care poate nu-mi fac placere. Da, mi-as dori o casa pe plaja, sa privesc marea, sa pictez sau sa scriu. Si totusi, realitatea ma impiedica sa-mi urmez visele. Iar pe oameni de genul tinerilor despre care am scris, realitatea ii trateaza cu cinism. Pe de o partea i-am invidiat. Pentru pasiunea din vocea lor, pentru focul din ochii lor, pentru pofta de viata care se simtea in jurul lor. M-am revazut pe mine la 18-19 ani. Oare cat va dura pana cand focul lor va fi stins de dusul rece al nevoilor? Cat va dura pana cand viata  isi va baga coltii in carnea lor proaspata, artistica, plina de vise? Cat va dura pana cand pasiunea lor se va transforma in cinism? Sper sa dureze mult.

Pe mine... viata m-a invins in 4-5 ani.

Relatii, la naiba cu ele!

De cand a devenit atat de greu sa ai o relatie? Ma uit in jurul meu si totul se invarte in jurul relatiilor, in jurul sarutului de dimineata, dormitului in bratele cuiva etc. Chiar altceva nu mai exista? Nu ne mai putem bucura de un ceai cu prietenii pentru ca nu suntem intr-o relatie, nu putem merge la un film pentru ca nu e relatie, nu putem avea succes in cariera sau avem, dar e nesemnificativ... pentru ca nu ai o relatie, nu te mai poti plimba prin toata lumea pentru ca, la naiba, esti singur.

Oare chiar asa e? Nu mai putem trai decat daca impartim totul cu cineva? Toate prietenele mele sunt intr-o cursa nebuna de a gasi pe cineva...sau daca au, de a tine relatia aceea pe care o diseca si o intorc pe toate partile. Nu mai exista dragoste pur si simplu, ci jocuri ale mintii in care cei doi protagonisti se lupta pentru putere. Cine il face mai repede pe celalalt, cine plange primul, cine spune primul te iubesc, cine nu spune te iubesc, de ce nu spune te iubesc, de ce m-a privit asa, de ce s-a dus mai departe in pat, de ce nu ma tine de mana, de ce ma tine de mana, de ce, cum, cand, unde?

Oare daca nu mai stim sa ne simtim bine in primul rand cu noi, incepem sa ne mintim? Pana la urma ne jucam cu noi insine? Este chiar atat de greu sa iei o relatie ca atare si un zambet pentru ca este? Este neaparata nevoie de discutii filosofice in jurul actiunilor celorlalti? Sunt barbatii asa complicati pe cat credem? 

De la intrarea la pubertate (suna ca o scoala, o fi aia a vietii), incepe cursa pentru imperechere. Sex, sex, sex, relatii, barbati. Toate celelalte aspecte ale vietii sunt adiacente. Ok, o sa fac o facultate cat imi caut barbati prin cluburi, ok, imi gasesc si un serviciu, da, si o casa... Dar El, El unde e?!? Ei, poate El n-o sa apara? Ce faci? Incetezi sa traiesti? Chiar nu ai alte vise care sa nu fie legate de organul de reproducere? Chiar asa e?

STOP

Atat. Stop.

Sunt: trista, ranita, goala, rea, satula.
Simt: ca nu mai e nimic de facut si incerc sa ma obisnuiesc cu ideea.

Sensul blogului a fost dat de tine. Acum ma opresc. Pun punct tie si blogului pentru ca asa e corect.

Sfarsit.

Weekendul sau "Poate sfarsitul..."

A inceput sa imi bata inima mai repede de cand rotile avionului au izbit pista, destul de violent pentru gusturile mele. Cred ca tot atunci am realizat ca de data asta chiar am facut ce am simtit ca trebuie sa fac. Evident, nu m-ai asteptat la aeroport. Stiu, aveai treaba. Am luat taxiul si m-am dus sa ma vad cu sor'mea. Am revazut cladirile gri si urate ale Bucurestiului. Am revazut grandomania si falsitatea orasului aluia. Si oamenii tristi si satui de tot e li se intampla. Am regasit Bucurestiul cu si mai multi cersetori, cu fete mai disperate care parca ma implorau sa ii iau cu mine cand plec. u un aeroport international care arata ca o toaleta publica. Cu mult zgomot si prea multa agitatie pentru o ora la care lumea ar trebui sa fie la serviciu. Cu un aer greu respirabil si lipsit de orice speranta. Aceleasi gropi, aceiasi muncitori care isi beau berea pe marginea drumului, aceiasi puradei care se agata de tine sa le dai "un leu".

Am baut o cafea cu sor'mea in Centrul Vechi...am povestit desi gandul meu era doar la tine. Ma uitam neincetat la telefon sa suni. Am mers la ea...Nici un semn. Am hotarat sa mergem la un party...Am inceput sa ma imbrac...sa ma machiez...apoi......Apoi ai sunat. Sa ne vedem. Ai 3 ore la dispozitie. Ok.

Ne-am intalnit la TNB. Te-am asteptat...Ma gandeam ca niciodata nu mi-am dat intalnire "la TNB" cu cineva, desi mereu mi se parea un loc foarte sexy pentru intalniri. Nu stiu de ce. Te indreptai spre mine si eu ma blocasem. Te-ai aplecat si m-ai sarutat pe obraz, lasandu-ma sa iti simt parfumul. Imi venea sa iti sar in gat, dar m-am abtinut. Am promis ca mai inti vom sta de vorba. Am baut un ceai impreuna si am discutat verzi si uscate..job-ul tau, facultatea mea, Romania, Luxembourg, fara sa stii ca eu mai am putin si explodez. Te-am rugat sa trecem la subiect...Mi-ai spus ca este decizia vietii tale si ca ce vei alege acum va fi pentru totdeauna. Mi-ai spus ca ai nevoie de timp. Mi-ai spus ca ai vrea dar nu poti...nu acum. Apoi....

Stateam pe o banca in Cismigiu privindu-te si gandindu-ma ca noi nu am fost niciodata in Cismigiu. Si gandindu-ma cat te iubesc. Cat te vreau...Simteam minutele cum trec si nu aveam niciun raspuns concret de la tine. M-am ridicat in picioare cerandu-ti un motiv sa te astept. M-ai sarutat. Adanc, apasat, dureros, lung. La fel ca prima oara. Doar ca un gand rau imi spunea ca e pentru ultima oara. L-am indepartat. Am zambit in timp ce ma sarutai. Ai simtit si m-ai strans mai tare in brate. Cateva minute ti-ai lasat capul pe umarul meu iar eu te-am sarutat pe gat si ti-am soptit ca te iubesc. Nu ai spus nimic. Ai oftat doar. Inca un sarut scurt si ai plecat...

Nu stiu daca o sa ne mai vedem vreodata. Pentru ca ai disparut...iar. Pentru ca de atunci nu mai stiu nimic de tine...de noi. Poate doar nu ai avut timp. Sau poate ca...poate ca de fapt a trebuit sa vin pentru a ne lua la revedere. Poate ca a fost felul tau de a te convinge ca viata ta e acolo si nu aici. Poate ca asta a fost sfarsitul...

Ma chinui de cateva zile bune sa scriu pe blog. Nu imi iese. Pentru ca pur si simplu nu stiu ce as putea scrie decat ca fericirea sarutului tau se lupta cu neputinta si durerea de a te avea...

E bine!

Viata mea s-a transformat in asa ceva:



Partea buna este ca ma reindragostesc de acelasi barbat.... de cateva luni.... sa fie vreo 8? ma indragostesc si ma supar si ma cert si iar iubesc...