Cu cateva dimineati in urma, intr-o cafenea din Gara de Nord, m-am trezit prinsa intr-un mixt de oameni. Un mixt atat de profund incat, dupa ce am ras initial la prima observare, am inceput sa ma gandesc serios la paradoxul care mi se desfasura prin fata ochilor. Ma aflam prinsa intre artisti si betivi, desi de multe ori aceste doua categorii se intrepatrund... La o masa, un grup de tineri recitau poezii si vorbeau despre arta.. La o alta masa, un domn cu nivelul de alcoolemie ridicat spunea bancuri porcoase si... recita poezii mai deocheate. Tot o forma de arta. M-am surprins privind defilarea lui Eminescu, Nichita stanescu si altii, amestecata cu iz de Saniuta si Unirea, stropita cu miros de cafea proaspata si muzica de club. Iar eu fumam o tigara si zambeam ironic la ce se intampla in jurul meu.
Oare sa fi avut intr-adevar la ce sa zambesc? Problema este ca nu ma deranja neaparat izul de alcool, cu asta m-am obisnuit, imi provoca doar o stare de iritare. Ma amuza de fapt defilarea de arta. Mi se parea grotesca, nefireasca. Problema de fapt nu era la ei, ci la mine. Cand oare am devenit atat de cinica incat arta - o parte semnificativa din viata mea, sa ma faca sa zambesc ironica, indiferent de mediul in care se desfasoara?Poate ca o astfel de intamplare si existenta a astfel de oameni mi se par atat de nefiresti incat le consider ridicole? Poezia creatie proprie am considerat-o ieftina, discutiile despre opera le-am vazut ca pe bravare si totul parea atat de teatral.
Probabil sunt atat de obisnuita sa vad in jurul meu doar oameni acre alearga dupa bani incat mancarea sufletului ma oboseste si ma irita. Si eu sunt unul dintre acei oameni. Si eu alerg sa-mi construiesc un viitor in domenii care poate nu-mi fac placere. Da, mi-as dori o casa pe plaja, sa privesc marea, sa pictez sau sa scriu. Si totusi, realitatea ma impiedica sa-mi urmez visele. Iar pe oameni de genul tinerilor despre care am scris, realitatea ii trateaza cu cinism. Pe de o partea i-am invidiat. Pentru pasiunea din vocea lor, pentru focul din ochii lor, pentru pofta de viata care se simtea in jurul lor. M-am revazut pe mine la 18-19 ani. Oare cat va dura pana cand focul lor va fi stins de dusul rece al nevoilor? Cat va dura pana cand viata isi va baga coltii in carnea lor proaspata, artistica, plina de vise? Cat va dura pana cand pasiunea lor se va transforma in cinism? Sper sa dureze mult.
Pe mine... viata m-a invins in 4-5 ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu